Cozia Mountine shine - race report

Am ales titlul pentru că , unu la mână, muntele Cozia pare să mă atragă magic în ultimul timp cu aura sa și pentru că am participat la o competiție unde totul parcă a ”strălucit”. În primăvara acestui an, am participat la concursusl de MTB de pe zonă unde povesteam de ”marea noroială”.
În 05 Iulie pe un soare puternic de vară , una din puținele din acest an, prietenii de la Pegas Triatlon Club au pus la cale o competiție, pe care Tudor Buțiu, motorul și animatorul principal, o numește ”de suflet”. Dacă această cursă este pe sufletul său îl felicit pentru că e frumos și a fost cald și , cum spuneam, ”strălucitor”.
În general nu îmi trebuie foarte multe motive să particip la un concurs, îmi ajunge să fie un traseu nou, o provocare nouă, și să fie într-o rază de 150 de km de casă. Toate aceste criterii sunt îndeplinite. Mai trebuie să spun că acest concurs face parte din planul meu, de anternament pentru cea mai grea cursă de până acuma, cea de la 2X2. Cozia trail run, este cea mai lungă cursă de alergare montană la care particip , 30 de km și are aproape 1800m diferență de nivel. Am avut foarte multe emoții înainte cu câteva zile , ceea ce în limbajul meu psihic se traduce că sunt foarte motivat și sunt șanse bune să fac o cursă frumoasă.
Spre marea mea bucurie au fost la start foarte mulți prieteni din Sibiu și m-am simțit foarte ”acasă” alături de ei.

Dimineața cursei m-am trezit la 5:30, mi-am făcut rutina de stretching și hidratare și am pornit la drum. Ceața atârna încă greu peste Olt când ajungem la locul cu pricina. Luăm kiturile și trebuie să îmi pregătesc în liniște echipamentul și gândurile înainte să încep socializarea și încâlzirea de dinainte de cursă. Atmosfera este degajată, parcă cu alergătorii și colegii de suferință ai mereu ce povestii, sunt multe aspecte care ne leagă și asta se simte în lejeritatea noastră. Parcarea campingului se umple de tricouri tehnice colorate, panatloni strâmți și de compresie. Aici nu sunt eu cel mai aerodinamic de pe sate și nici nu trebuie să mă mai simt stânjenit în colanții mei. Sunt o grămadă de bețe prin mulțime, mă gândesc că or ști ei ce fac, mi-ar fi plăcut și mie o pereche dar nu am de cât unele foarte grele de schi de tură, plus că mi se pare incomod să alerg cu ele când înclinația nu le solicită.
Încet, încet lumea se strânge și ne trezim în fața porții de start. Mică paranteză, cine a luat parte la un concurs până acuma sigur cunoaște emoțiile cu câteva minute înainte de acesta. Povesteau niște sportivi, mult mai experimentați ca mine, că oricâte curse ai la activ, aceste emoții nu dispar nici o dată și eu cred că e bine așa. Aici practic ți se acumulează și se ascut toate simțurile, se adună toate orele de antrenament, sacrificile materiale și temporare, așteptările și fricile legate de desfășurarea acțiunii care e pe punctul de a porni. Emoțiile sunt cu atât mai mari cu cât așteptările sunt mai mari. Se aude 3, 2 ,1 ...și gata, a pornit nebunia.

Primii kilometeii sunt grei pentru că se formează plutoanele și toată lumea trage să prindă sau să rupă vre-un pluton. Oricum valorile apropiate vor alerga apropiat, în timpul cursei nu se întâmplă minuni, voința te trece lina de finiș nu îți îbunătățește timpul, doar antrenamentul dictează plutonul unde tevei situa. Dacă faci imprudența să îți greșești locul, vei plăti amarnic pentru asta, în sensul că vei ceda și vei suferi tot restul cursei și nu, nu am învățat asta din cărți sau din articole.

Cursa începe cu un fals plat și urcă repede un deal , spre bucuria mea alergabil.

Ajuns în vârf mă simt bine și vreau să accelerez, aici am însă, prima mea decepție. Anii de antrenament de la bicicletă și alergare plată mă ajută la alergat chiar și pe pante susținute, dar la coborâre mă trădează tehnica și probail că și mușchii care nu intră în acțiune de obicei. Sunt depășit continuu de concurenți, unii trec pe lângă mine de parcă stau pe loc. Din fereicire mă așteptam la acest aspect altfel m-ar fi demoralizat incredibil. Ajungem la baza primului deal și de aici începe urcarea până la Stânișoara. Forestierul îmi permite să îmi fac ritm și încep să recuperez pe urcare. Pare ciudat dar îmi place mai mult să urc de cât să cobor.

Inima îmi dă să sară din piept dar din cap simt că pot să duc așa că țin ritmul. Singura problemă la un astfel de concurs este că efectiv nu am văzut nimic în jur din cauza efortului, am senzația că mă aflu într-un tunel și doar concurenții din fața mea sunt vizibili. Ajung la punctul de alimentare de la Stânișoara și mă alimentez, cică de aici începe cursa montană. Apuc două ramuri de copac  ascuțite ce se aflau în iarbă și le folosesc pe post de bețe de treking. Știu că mă va costa dureri la spate și febră la brațe dar am nevoie să conserv cât pot de mult din mușchii picioarelor , care simt deja că încep să pulseze iar gambele le simt foarte tari. ”Croșetez” în sus, cum mă apostrofează un coleg de suferință, un pic gelos pe cadența mea, dar știam că o dată ajuns în vârf toți cei din jurul meu vor plutii în jos, în timp ce eu o să am nevoie să compesez lipsa mea de tehnică cu energia rămasă în picioare. Dacă aveam un rucsac și nu aveam număr de concurs mă puteai cofunda cu un turist rătăcit

Masivul Cozia se află chiar deasupra noastră și privind în sus nu pot să îmi imaginez cum vom trece de acest obstacol impunător , apropae ca o surplombă din rocă masivă. Traseul șerpuiește nebănuit, printre stânci și ne cățărăm în patru labe să ajungem pe masiv unde văd că vreamea nu este așa prietenoasă ca jos. Un vânt rece și un pic de ceață aleargă din vale și aduce umiditatea care mă cuprinde repede. Sper să pornesc repede pe coborâre căci nu îmi place sensazția, plus că dacă mi se răcesc mușchii nu o să fie de loc ușor. La punctul de alimentare ( prima dată am scris din greșeală ”vitalizare” ), minune, organizatorii ne așteptau cu ceai cald, banane. glucoză, pepene și alte bunătățuri. Îmi venea să mă întind jos și să mănânc ca apucatul. Din toată graba tot mi-am permis să sorb un ceai cald, care mi s-a părut cel mai bun lucru pe care l-am înghițit în ultimul timp.
Un pic revigorat pornesc în coborâre, cum mă așteptam m-am simțit ca în clăpari. Picioarele mele păreau grele din păcate, gleznele îmi sunt extrem de șubrede încă și am alergat cu o teamă terbiliă de luxație. Totuși am admirat priveliștea cât îmi permitea viteza și trecerile rapide de la zonă cu iarbă, la pădure, vale de pârâu, pietriș și stânci mi-au delectat simțurile.
Evident că din nou am fost depășit de concurenții mult mai agili în coborâre, dar nu îmi părea rău știu că vor venii și alte curse unde deabia aștept să îmi cresc nivelul tehnic, din categoria ” Lasă că vă arăt eu vouă când mă fac mare”. Ajunși pe o coborâre mai puțin tehnică, mi-am dat drumul la picioare. Simțeam cum energia se termină și temperatura corpului urcă mult prea sus dar aveam nevoie de acest sprint pentru moral. Am ajuns la Olt aproape epuizat fizic, din fericire am fost avertizat că de aici vine încă o urcare , cred că dacă nu știam asta mă puneam pe plâns , așa urâtă arăta poteca.

Cu un concurent pe urmele mele trag de cablul poziționat pe potecă pentru a ne ajuta la accensiune și îmi chinui brațele mințindu-mă continuu , ”hai că nu mai e mult”. Ajung în pădure și văd cum poteca șerpuiește în sus. Nu îmi vine să cred, este foarte sadică această porțiune, după tot ce am făcut, prin ce am trecut, mai dați cu niște metrii difernță de nivel în noi, cred că Tudor a sughițat de câteva ori pe aici. Îmi folosesc urmăritorul ca și motivație, știam că nu mai contează clasarea dar aveam nevoie să mă agăț de ceva și psihic. Alerg cu durere la început urcările și încerc să pun distanță cât mai mare între noi pentru că știu că pe coborâre sunt victimă sigură, mă mai depășise o dată pe o coborâre tehnică. Mă simțeam ca antilopa urmărită de ghepard, nu ...nu sprinten, disperat. Am intrat în filmul ăsta așa de adânc încât am reușit să mă mobilizez. Uitându-mă la gps nu îmi venea să cred că alergam cu pace de sub 5. Am tras cât am putut până ce am ieșit ....în șosea. La naiba, aici trebuia să ajung? Eram așa de dezorientat că am crezut ca am ieșit pe DN, erau tiruri și plin de mașini. Într-un târziu am văzut săgeata cu direcția și ridcându-mi privirea am văzut campimgul cam la 1 km. Am tras cât am mai putut de mine și deja simțeam miros de finiș. Antilopa a scăpat de data aceasta și am în CV cel mai lung concurs de alergare montană de până acuma cu o clasare pe loc 14 în 3h:50min.

Mulțumit de rezultat, mâ întind cu prietenii la o bere și povești post-race. Sibienii au cules rezultate bune, e frumos să vezi câți suntem și că ne înmulțim. Andrei și Cozmin au luat câte un loc 1 cu coroniță, pentru că sunt silitori și talentați, sincere felicitări și la mai mare. Cred că toți ne-am făcut datoria, felicitări tuturor participanților, a fost una din cele mai frumoase dar și grele alergări ale mele și sunt convins că nu sunt singurul în această situație. Felicitări echipe de organizare și sigur voi revenii și la alte competiții de-ale lor. Mulțumesc Tudor Buțu pentru invitație și felicitări pentru ce faci, se simt când oamenii pun suflet în munca lor.

Să ne vedem cu bine la următoarele curse.

PS: următoarea cursă, va fi iară cea mai grea și următorul pas spre 2X2 , primul meu maraton montan Cindrel în Alergare, poate ne vedem acolo în 02 August.