Nu am pățit nimic pe drum, doar că am fost copleșiți de cele ce au urmat și nu
am mai dat atenție jurnalului. Din întâmplare astăzi căutând ceva pe laptop, am găsit și
recitit, cu foarte mare plăcere, cele scrise anterior. M-am decis spontan sa
termin acest jurnal, pentru a finaliza și povestea, la fel cum
pelerinajul , aventura, călătoria au fost completate.
Din păcate, nu îmi aduc aminte cu strictețe drumul, ce mai știu este că au fost, foarte
multe dealuri abrupte, iar la fiecare, în parte, speram să fie ultimul. Profilul zilei a fost înclinat în jos, pentru că deja ne apropiam de ocean. Epuizarea fizică cumulată am resimțit-o și poate de aceea, pe ultima urcare, am luat-o înainte, ne mai putând să aștept să se termine. M-am reîntâlnit cu Diana pe “Vârful fericirii” (Vf. Gonzo),
numit
așa pentru că ,de aici mai era doar o coborâre de 10km până la Santiago,
respectiv marea catedrală unde încheiem pelerinajul.
Coborârea a fost lipsită de entuziasm, iar orașul mi s-a părut un pic dezamăgitor. Centrul vechi și catedrala sunt impozante și elegante, dar se simte un iz de
turism în masă. Aflu cu stupoare că rândul pelerinilor se îngroașă serios, pe
ultimii kilometri, pentru că în ochii bisericii, ajunge să parcurgi 100km pe jos, ca să ți se șteargă păcatele, astfel că mulți oameni, chiar „profită“ de această ofertă. Sălbăticia și
sentimentul de aventură iau locul unui sentiment de concediu relaxant, în Santiago. Fericiți, dar obosiți am ajuns la finalul drumului religios și ne pregătim să parcurgem
ultimii 90 de kilometri, într-o singura zi, spre Fisterra, ”sfârșitul lumii”. Cu avânt patriotic am plecat la drum. Frâna mea spate ,făcea urât și la o
coborâre ușoara a început să scârțâie discul. Convins că o să o repar repede și
ca să nu pierdem timpul, îi zic Dianei să meargă înainte. Decizie sa dovedit a fi greșită. Nu am mai reparat frâna, deși s-au oferit doi pelerini, care
au trecut pe lângă mine, să mă ajute, pentru că unu: nu mă pricep, doi : nu mă pricep și trei :nu mă
pricep. ”I
found out the hardway” , că, pot să îmi stric planurile și nu e ca în filme,
dacă chiar iți dorești ceva obții, însemnând că, nu am mai ajuns, la Fisterra, ci
am ajuns, înapoi la Santiago de Compostela, unde m-am reîntâlnit cu Diana
după câteva ore. Spre bucuria mea, ea nu părea așa afectată de
faptul că, nu
terminăm pe biciclete, ultima parte. Am decis spontan să luăm autobuzul, a doua zi spre Fisterra, pentru că
era culmea să batem atâta drum, dar să nu vedem sfârșitul lumii, e ca și cum nu
vezi sfârșitul filmului.
Ne-am
relaxat, redescoperind Santiago, parcă mai cald și mai primitor, acum că nu ne mai grăbeam.
A doua zi, după un
drum agonizant care a durat, 5 ore pentru cei 90 de km , am ajuns la sfârșitul lumii. Ei bine aș fi preferat bicicleta de cât autobuzul. Ultimul „pământ“ al lumii, cum îl numeau Romanii, ne-a recompensat cu o priveliște de vis, o vreme bună și un sentiment de liniște și împlinire. Am reușit, nu cum doream, nu cum am planificat, dar am ajuns la sfârșitul lumii,
mai tăiem un rând, din ”bucket list”. Senzația este completă, am impresia că am crescut mult în acest drum, asta este cel mai important, fiecare kilometru
parcurs, a fost o regenerare treptată a eului, a creșterii încrederii, a
determinării și cel mai important, am simțit că trăiesc. Pentru orice altceva
există Master Card.
La 3 luni de la
călătorie, pot spune, cu mâna pe inimă, că aș mai face o dată, acest drum,
oricând, cred că asta spune ceva, despre impresia lăsată.
Concluzia confirmă premiza, premiza de la care am
plecat: de ajuns, ajung, toți la Santiago sau dacă vrei cum a fost cazul meu, la
sfârșitul lumii, dar nu asta contează, ci DRUMUL și cum îl parcurgi.
îți doresc ”buen camino” oricare ar fi El Camino-ul tău.
Răzvan.